Evaluarea este un proces la care se face apel de o manieră continuă, în scopul atribuirii de valori elementelor care urmează a fi recunoscute în situaţiile financiare. De cele mai multe ori, valorile reflectate în contabilitate sunt certe, acestea fiind consemnate în contractele cu terţii, documentele justificative etc.
Cu toate acestea, incertitudinile în care îşi desfăşoară activitatea o entitate raportoare determină ca, uneori, valorile atribuite sau atribuibile unor elemente care compun situaţiile financiare să se stabilească prin recurgerea la estimări.
Reglementarea contabilă conformă cu Directivele Europene reprezentată de OMFP 3055/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este o reglementare care pune accentul pe prudenţă şi ar fi de aşteptat ca aceasta să încurajeze estimările ori de câte ori acestea sunt făcute în spiritul prudenţei şi al obiectivului primordial al raportării financiare cu caracter general. Cu toate acestea, problema estimărilor în practica întreprinderilor este una tabu.
Dacă avem în vedere maniera în care este structurată reglementarea, putem înţelege de ce, de multe ori, practicianului îi va fi greu să identifice bazele de evaluare şi eventual posibilele tehnici de estimare pe care trebuie să le utilizeze în demersul său profesional.
Considerăm astfel util acest demers de clarificare şi exemplificare a bazelor de evaluare permise de reglementarea contabilă conformă cu Directivele Europene.
Estimarea este un demers necesar uneori pentru identificarea celei mai fiabile valori ce poate fi atribuită unui element.
Altfel spus, în scopul evaluării pot fi necesare estimări. Nu evaluăm pentru a estima, ci estimăm pentru a evalua.